Costumele de mire la comanda si tinuta de ceremonie de seara

Sfaturi demne de luat în seamă din renumita carte True Style: The History and Principles of Classic Menswear, by G. Bruce Boyer.

Costum de mire realizat la comanda Filip Cezar Double Ivory

Aceste tipuri de costum de mire se recomanda sa le purtati ziua

Costum de mire realizat la comanda Filip Cezar Aqua Roses

Aceste tipuri de costume de mire sunt recomandate seara

Nu am fost niciodată un adept al dictonului "toate-s vechi şi nouă toate", al teoriei conform căreia toate inovaţiile sunt, în esenţă vechi, istoria se repetă şi tendinţele sunt ciclice. Însă, nu demult, am citit ceva în ziarul New York Times şi mi-a dat de gândit. Atât reporterul de fashion Guy Trebay cât şi creatorii de modă pe care îi citează în articol afirmă că smochingul este din nou la modă. Să reformulez, ca să fim bine înţeleşi: după apariţia fenomenului Casual Friday, tradiţia prin care, vinerea, bărbaţi altminteri răsăriţi şi profesionişti în domeniul lor se înfăţişează la birou în pantaloni scurţi, după ce observasem că celebrităţi de tot soiul încep să apară la gale de premiere fără niciun fel de bijuterii la gât, după ce ajunsesem să nu mai putem vedea nici o singură pereche de pantofi de lac prin oraş şi după ce tricoul devenise acceptabil până şi la nunţi şi înmormântări, acum smochingul revine în forţă!

Şi îşi face şi o intrare pe măsură. Cea mai relevantă dovadă este că J. Crew, firmă care, sub conducerea designerului-şef Frank Muytjens, îşi continuă tranziţia spre croitoria la comandă şi acesoriile ei, are acum o întreagă colecţie de smochinguri, costume mire realizate la comanda. Cine s-ar fi aşteptat? (Păi, eu, personal, mă aşteptam la asta - voi reveni mai târziu la acest subiect). Dl Muytjens, citat în acel articol, spune: "Bărbaţii sunt gata să se îmbrace mai sofisticat, dar numai în anumite condiţii... Eu vreau să tai smochingul de pe lista de articole vestimentare formale, scorţoase. Pentru mine este doar un sacou sport cu rever ascuţit". Just.

Poate că motivul pentru care bărbaţii îşi doresc să poarte un costum sau un smoching este tocmai faptul că nu sunt nevoiţi să o facă. Un teren neexplorat, deschis unei mici cercetări sociologice.

În ciuda atâtor eforturi de a aduce smochingul înapoi pe scenă, secolul douăzeci va rămâne era sa de glorie. Începând cu ultimele două decenii ale secolului nouăsprezece şi până la sfârşitul următorului secol, smochingul şi-a reţinut, în mare, forma şi natura imanentă, rezistând destul de bine timpului şi schimbărilor din modă. Iar asta s-a întâmplat dintr-un motiv foarte bun: îmbrăcămintea se aseamănă întrucâtva arhitecturii, încercând să amelioreze aspecte ale vieţii şi renunţând, în timp, la acele idei care nu funcţionează. Smochingul funcţionează de foarte mult timp. Are un istoric foarte bun.

În esenţă, simplitatea smochingului, modelul, silueta, materialul şi culoarea sa nu au suferit decât schimbări, în mare parte, subtile. Un smoching este format dintr-un sacou şi un pantalon asortat, făcute din material negru, satinat. Aici mă refer la termenul american (n.t: tuxedo). Britanicii îl numesc dinner jacket (haină de seară), iar pe continent i se spune le smoking. Ambii termeni sunt, în fapt, metonimii, folosind o parte pentru a desemna întregul. Asta poate conduce uneori la construcţii bizare din punct de vedere gramatical, în engleză, fiind nevoiţi să ne referim, de exemplu, la pantalonii de la smoching ca dinner jacket trousers. Sacoul costumului de ceremonie sau cel pentru mire, conform tradiţiei, caută întotdeauna să fie cât mai simplu, cu un singur nasture (deşi, din 1930, sunt acceptate şi versiunile cu două rânduri de nasturi, având în total doi, patru sau şase nasturi), cu un minim de decoraţii şi cu pantaloni de ceremonie la fel de sobri. Scopul este eleganţa minimalistă. Primele modele de pantaloni de ceremonie nici măcar nu aveau buzunare.

Una peste alta, smochingul şi accesoriile ce îl însoţesc au fost dintotdeauna considerate cea mai austeră şi strict definită ţinută din garderoba bărbatului, de peste o sută de ani. Şi, de vreme ce smochingul este un articol care nu se poartă în fiecare zi, impresia oferită în societate este aceea a unei serii lungi de filme în culori, urmată apoi brusc de un scurtmetraj alb-negru: surprinzător, elegant. Ţinuta respectiva de mire a fost văzută, istoric, ca un complement contrastant şi perfect respectabil la ţinutele mai colorate ale doamnelor. Chiar daca acest cod poate că nu mai prezintă o interpretare adecvată, astăzi, el este, cu toate astea, respectat cu stricteţe, în practică. Codul ţinutei de ceremonie nu este locul potrivit pentru estetica libertină. Poţi începe de aproape oriunde, când vorbeşti despre istoria ţinutei de ocazie. În cartea sa atât plăcută, cât şi informativă, Men in Black, John Harvey menţionează că, încă din secolul unsprezece Î.E.N, împăraţii chinezi, pentru a îşi afirma importanţa, purtau tunici negre. Atât grecii, cât şi romanii din vremurile antice îmbrăcau togi negre la ceremonii importante. În vremurile timpurii ale creştinătăţii, în Europa, toţi membrii clerului purtau veşminte negru, aşa cum călugării ortodocşi fac încă. Gândiţi-vă, de exemplu, la ordinul de călugări Black Friars.

În ciuda acestor exemple anterioare, istoria modernă a vestimentaţiei negre, formale, a costumelor de ceremonie, începe cu adevărat abia în Spania, în timpul Renaşterii, mai exact în secolul şaisprezece. Din descrierile acelor vremuri şi din manualele de instrucţiuni privind bunele manierele, reiese că îmbrăcămintea neagră era considerată a avea o notă ridicată de graţie şi sobrietate. Atât Carol I al Spaniei (1500-1558) cât şi fiul său, Filip al II-lea (1527-1598) recurgeau la haine negre, în circumstanţe în care doreau să îşi afirme puterea şi autoritatea. Iar când regii iau o măsură, devine înţelept ca şi curtenii să îi urmeze. Astfel, vestimentaţia de culoare neagră se putea transmite supuşilor de-a lungul treptelor ierarhice. Pe măsură ce zona de influenţă spaniolă se extindea în Nord şi Est, în Olanda şi Italia, la fel se transmitea şi simbolismul culorii negre ca marcă a autorităţii oficiale. Faptul că, în 1519, Carol I a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman a ajutat masiv acest fenomen. El s-a autointitulat Carol al V-lea şi şi-a impus preferinţele vestimentare unui număr mai mare de supuşi.

Portretele lui Diego Velasquez ce înfăţişează capete încoronate din secolul şaptesprezece scot clar în evidenţă această tendinţă, la fel ca şi epoca de aur a portretelor olandeze din secolul următor. În secolul optsprezece, Olanda era deja o putere la nivel mondial. Sute de comercianţi olandezi, meseriaşi, birocraţi şi membri ai aristocraţiei puneau să li se facă portretul pentru gloria de moment, dar şi pentru posteritate. Ceea ce alegeau să poarte erau, desigur, cele mai bune veşminte negre din lână şi mătase, cu gulere şi manşete de dantelă albă. Negrul cu siguranţă devenise simbolul oamenilor serioşi care fac treburi serioase. Portretul unui tânăr, de Gerard ter Borch, pictat în jurul anului 1660, este un bun indiciu asupra stilului şi a atitudinii. Tânărul din pictură are o expresie de satisfacţie şi demnitate tăcută, mină pusă în valoare de un fundal auster, format numai dintr-o masă şi un scaun. Este înveşmântat numai în negru, de la pantofii cu panglici de mătase şi bot pătrat, şi până la pălăria înaltă, cu boruri largi. Cămaşa şi gulerul înalt, de dantelă, sunt făcute din pânză de in de un alb strălucitor. Ele sunt scoase în evidenţă de jartierele de braţ, negre.

Costum de mire la comanda, grena la doua randuri de nasturi

 

Un fapt interesant este că, cu excepţia grupurilor religioase protestante, cum erau quakerii, englezii şi francezii înstăriţi şi influenţi continuau să prefere toalete mai colorate. Însă şi această tendinţă urma să dispară, odată cu începerea Revoluţiei industriale (mai multe detalii în Introducere). Conform variantei populare a istoriei, costumul negru a devenit predominant în garderoba bărbaţilor ca o uniformă a clasei mijlocii. Era perfect adecvat pentru bărbaţii ce lucrau în oraşele şi centrele industriale victoriene, pline de praf şi de fum, pentru că ofereau un răspuns practic mizeriei, nevoii de anonimitate şi necesităţii unei uniforme standard pentru sectorul economic. Pe scurt, costumul negru era o declaraţie de neutralitate în mediul urban.

Era victoriană a asistat la creşterea popularităţii postavului negru, subţire, purtat de noua clasă de comercianţi, oameni de afaceri profesionişti, în plină ascensiune. A fost era în care bărbaţii înstăriţi au încetat să mai fie "domni" şi au început să fie "gentlemeni". De asemenea, a avut loc o puternică migraţie către standardizarea şi liberalizarea veşmintelor. În acest punct se vor întruni condiţiile perfecte apariţiei smochingului, deşi costumul de ceremonie nu va apărea ca atare, încă. Pentru ultimul pas dintre costumul negru, al omului de afaceri, şi cel de ceremonie de tip smoching, trebuie să aruncăm o privire şi asupra erei eduardiene.

Idea unei ţinute speciale, foarte bine definite şi în strictă dependenţă de momentul din zi în care este purtată, a luat proporţii impresionante în a doua jumătate a secolului nouăsprezece. Când Prinţul de Wales a devenit Edward al VII-lea, oamenii erau deja puternic motivaţi de aparenţa averii etalate, ca drum spre demnitate, stabilitate şi stimă. Atât bărbaţii cât şi femeile îşi alegeau, acum, vestimentaţia în funcţie de momentul zilei şi de împrejurările sociale, mult mai mult decât înainte. O anecdotă revelatoare spune că Edward, primind un prieten care venise, îmbrăcat într-un frac, pentru a-l însoţi pe rege la o expoziţie de pictură ce avea loc înainte de ora prânzului, i-ar fi spus acestuia: "Eram sigur că toată lumea ştie - se poartă întotdeauna un sacou scurt şi o pălărie de mătase la o expoziţie, dimineaţa". Cu siguranţă eduardienii, trăind într-o societate în plină dezvoltare ce nu diferea foarte mult de cea contemporană, credeau cu tărie că respectarea strictă a normelor asigură un echilibru social, politic şi intelectual. La trei ani după ce Eduard a murit, aceste speranţe urmau să fie zdrobite în noroaiele Flandrei şi pe malurile răului Somme.

În acele vremuri de glorie ale stricteţii vestimentare de la sfărşit de secol nouăsprezece, existau două feluri de costume de ceremonie sau mire bărbăteşti de seară. Unul era fracul, cu toate accesoriile sale. Acesta era purtat la ocazii festive. Celălalt, cu un sacou negru scurt şi ceva mai puţin ceremonios, era smochingul, sau haina de seară, menit serilor petrecute acasă, în familie. Însuşi Eduard era un fan al sacoului scurt şi, pe la 1875, i-a conferit credibilitatea girului regal, punându-l pe croitorul său, Henry Poole (a cărui companie omonimă este activă şi astăzi), să îi creeze un smoching cu borduri de mătase neagră pe faţa reverelor. Existau şi alte variante ale acestui sacou; mai colorate, tăiate din catifea, altele cu găitane (broderiile decorative cusute în jurul nasturilor şi a butonierelor, făcute de obicei din fir împletit sau şiret de lână), cingători (făşii textile, adesea cu margini în franjuri) şi paspoaluri (borduri de şiret de mătase, localizate de obicei de-a lungul marginilor sau a cusăturilor). După cină, după ce doamnele au plecat de la masă, domnii se retrăgeau într-o cameră mai mică, renunţau la sacourile lungi ale fracurilor şi îşi puneau sacouri scurte, de fumat (n.t: engleză - smoking), pentru a putea savura în voie trabucuri, whiskey, un joc de biliard şi, poate, câteva glume sau poze mai deocheate. În cele din urmă, sacoul alungit a părăsit scena in totalitate şi sacoul scurt urma sa fie purtat toată seara.

Există mai multe versiuni ale poveştii despre drumul hainei scurte, de cină, până în Statele Unite. Toate, însă, se învârt în jurul zonei Tuxedo Park, din districtul New York, acea enclavă a celor avuţi situată chiar la nord de New York City. Legendele spun că fie Pierre Lorillard, fie James Brown Potter, ambii membri cu reputaţie ai Clubului Tuxedo Park, a fost cel care a călătorit în Anglia în 1886, fiind invitat la o sindrofie la care Prinţul de Wales - şi, probabil, toţi englezii prezenţi - au purtat sacoul scurt. Americanul l-a întrebat pe prinţ despre aceast sacou şi acesta i-a recomandat să meargă la croitorul său, Henry Poole. Când a revenit în Statele Unite, Lorillard sau Potter, sau oricare ar fi fost numele eroului, a purtat sacoul respectiv la un eveniment din cadrul Clubului Tuxedo Park. Alţi membri i-au urmat curând exemplul şi smochingul şi-a găsit o nouă casă, în America.

Smochingul - sau haina de seară, sau oricum vreţi să îi spuneţi - s-a schimbat foarte puţin de atunci. Principalele diferenţe se leagă, în esenţă, de comfort, câteva detalii de stil şi câteva interesante aberaţii cromatice. Până spre spre sfârşitul anilor '20, garderoba de seară a unui domn era compusă dintr-un sacou de seară şi pantaloni asortaţi, amândouă articole vestimentare fiind croite din lână cu ţesătură tip diagonală de 18 pâna la 20 de uncii sau din serj, o cămaşă de bumbac sau in cu pieptul puternic apretat şi guler rândunică, pălărie înaltă din mătase şi câteva accesorii. Adăugau purtătorului aproximativ nouă kilograme de material textil şi apret, toate articolele având o tăietură strâmtă şi fiind la fel de rigide ca un peşte congelat, însă conduita demnă era asigurată de superioritatea morală conferită de stoicismul cu care gentlemanul suporta povara fizică şi privarea libertăţii de mişcare.

Din 1930, însă, stilul ce aducea a cârnat umplut a început să se schimbe. Încălzirea centrală, materialele textile mai uşoare şi o atitudine socială mai relaxată au contribuit, împreună, la a face hainele bărbăteşti mai comode. Aceste schimbări nu i-au scăpat nici Prinţului de Wales de la acea vreme.

Prinţul era, prin excelenţă, modern. Îi plăceau cluburile de noapte şi jazzul, avioanele şi golful, călătoriile şi îmbrăcămintea sport. Păreau să îi placă, în special, şi doamnele măritate, însă asta nu este ceva neapărat modern. Împreună cu alţi câţiva domni plămădiţi din acelaşi aluat, printre care fratele său, Ducele de Kent, Lordul Louis Mountbatten, dramaturgul şi animatorul Noel Coward şi popularul cântăreţ şi dansator Jack Buchanan, prinţul era un revoluţionar al stilului de nivelul lui Brummell, ce îi precedase cu o sută de ani. Edward era un dandy modern, nerăbdător să se dezbare de regulile generaţiei părinţilor săi. Pentru seară, el alegea sacoul scurt în defavoarea fracului; era un sacou cu două rânduri de nasturi, care înlătura necesitatea brâului sau vestei. De asemenea, şi-a demonstrat susţinerea pentru gulerul clasic, mai puţin rigid. Aşa cum explica în jurnalul său, "Windsor Revisited", începuse să constate că "îmbrăcat în sacou cu două rânduri de nasturi, un guler obişnuit, uşor, arăta la fel de elegant ca unul rigid, in stil rândunică. Aşa că, până la sfărşitul anilor '30 începuserăm cu toţii să ne îmbrăcăm “mai uşor”, combinând eleganţa vestimentară cu comfortul şi relaxarea, cum nicio altă generaţie nu o mai făcuse". Ca atestare a influenţei sale putem aminti că prinţul a fost printre primii care a început să poarte ţinute de seară de culoare albastru-închis în loc de negru, ceea ce a condus la un imediat asalt asupra croitorilor de pe Savile Row cu comenzi pentru smochinguri albastru-închis.

Costum de mire la comanda Filip Cezar New York

 

Anii '40 au fost un deceniu inert pentru modă, din cauza războiului şi a uniformelor. Pentru doamne, "noul stil" retro al casei Christian Dior - care readucea la materiale voluminoase şi culori stridente în garderobele feminine - a apărut în 1947, dar abia în 1950 li s-au alăturat şi domnii, reprimind vestimentaţia colorată în viaţa lor. Inovaţiile aveau loc peste tot, dar probabil că Italia a avut impactul cel mai mare asupra modei europene, în această perioadă. Creatorii de modă italieni promovau articole croite la comandă, din materiale uşoare şi colorate. "Look-ul continental" al anilor '50 a scos la iveală sacouri de costum smoching din mohair şi din mătase Dupioni, în culori iridiscente de piatră preţioasă sau parfeu, cum ar fi roşu Claret, rubiniu, argintiu, smarald, albastru-safir, albastru francez sau de culoarea zmeurei. Aceste sacouri erau purtate cu pantaloni de ocazie, negri, în staţiuni sau cluburi din provincie din zone de climat cald, şi cu pantaloni din stofă ecosez, în zonele reci. Au fost, de asemenea, în vogă şi brâurile cu model şi papion asortat (poate este o coincidenţă că, în acelaşi timp, filmul alb-negru era înlocuit, în ritm alert, de cel în culori).

Acesta era începutul a ceea ce următorul deceniu va numi "revoluţia păunilor". Acum bărbaţii acordau mult mai multă atenţie unei varietăţi mai mari de opţiuni vestimentare. Prevalentă atât între ţinutele de zi, cât şi de seară, era ţinuta neo-eduardiană patentată de britanici, bazată pe un sacou mai lung, cu talie de viespe, evazat pe şolduri, şi pantaloni strâmţi similari celor de călărit. Acest stil a devenit şi mai popular când Pierre Cardin, designer de modă pentru femei, l-a copiat şi a lansat prima colecţie pentru bărbaţi realizată de un creator de modă. Se spune că el însuşi era un client fidel al firmei de croitorie Huntsman, de pe Savile Row, firmă care se specializa în această nouă siluetă. Oricare i-ar fi fost influenţă, colecţia lui Cardin a fost o revoluţie şi i-a adus acestuia atât renume cât şi o avere. A fost, ulterior, recunoscut ca părinte spiritual al acelei prime generaţii de designeri de haine pentru bărbaţi, care i-a inclus pe Bill Blass şi John Weitz, în Statele Unite, pe Pierre Balmain şi Gilbert Feruch, în Franţa, pe Rupert Lycett Green, Tommy Nutter şi Hardy Amies în Anglia, şi pe Carlo Palazzi şi Bruno Piatelli în Italia.

Între timp, britanicii se ocupau cu propria lor revoluţie a modei, numită Carnaby Street, după zona pietonală omonimă din cartierul comercial SoHo, din Londra, unde această revoluţie a avut loc. Stilul era o versiune mai extremă a celui ecvestru, de pe Savile Row, costumele fiind acum create din materiale neobişnuite, în culori la fel de neobişnuite (brocart şi catifea în tonuri deschise şi stridente), însoţite de cămăşi cu modele excentrice şi cravate asortate. Atât pantalonii cât şi sacourile erau evazate jos. Ţinuta de seară, care încă de la jumătatea secolului nouăsprezece păruse atât de imaculat şi de simplu, se lepăda, dintr-odată, de lepădarea de sine şi se întorcea la strălucire luxuriantă.

În 1970 a avut loc o un scurt-circuit vestimentar şi, la fel ca şi în cazul revoluţiei păunilor din 1960, ţinuta de seară a fost luată pe nepregătite. Smochingurile erau acum create din catifea cu imprimeuri, din dril cu dublură de mătase, din gabardină vernil şi orice altă atrocitate imaginabilă. Ele erau însoţite de cămăşi pastelate, cu margini de dantelă, cravate largi şi pălării şi mai largi. Bărbaţii erau cot la cot cu femeile în termeni de opulenţă şi ostentaţie.
A fost prea mult. Fiecare trend conţine, inevitabil, seminţele propriei sale distrugeri. Curând, cel mai radical lucru pe care puteau să îl facă designerii de modă era să fie moderaţi. Cel puţin aşa considerau creatorii de modă pentru bărbaţi din cea de-a doua generaţie. Giorgio Armani a decis că vestimentaţia masculină trebuie să fie elegantă în manieră neprotocolară şi, de asemenea, comfortabilă, în timp ce Ralph Lauren aprecia valoarea tradiţiei şi a stilului clasic. Anii '80 au asistat la o mare perioadă de reacomodare şi de răspândire la nivel internaţional a popularităţii modei masculine. Designerii şi producătorii italieni au pus monopol pe partea superioară a pieţei, creatorii s-au înmulţit şi s-au dezvoltat, iar bazele unei schimbări istorice s-au pus atât în domeniul ţinutei de afaceri, cât şi în cel al ţinutei de seară: revoluţia ţinutei informale.

În anii '90, oamenii de afaceri deja purtau, la birou, aceleaşi ţinute ca fii lor, surferi, iar la ocazii speciale purtau smochinguri simple, cu pantofi informali şi fie purtau o cravată cu nod simplu, din patru mişcări, fie nu purtau cravată deloc. Invitaţiile stimulau creativitatea şi alegerile personale, folosind licenţe proprii ca "ţinută elegantă, cu imaginaţie", "ţinută formală distractivă", "ţinuta opţională" sau "ţinuta la discreţie", în acord cu noul spirit al libertăţii neţărmurite pe care toată lumea o percepea - sau pe care toţi se temeau să nu o piardă. Rezultatele esrau, cu siguranţă, mult mai comfortabile pentru majoritatea, dar, în acelaşi timp, nocive din punct de vedere psihologic. Nimeni nu ştia sigur ce trebuie să poarte la nicio ocazie anume - opţiunile erau nelimitate, iar asta era copleşitor. Astfel, toată lumea a început să poarte, peste tot şi la toate ocaziile, orice se întâmpla să aibă deja pe ei. Asta insemna că, de fapt, ne pierdusem cu totul orice simţ al festivului. Oricare ar fi fost evenimentul, bărbaţii, începând din anii '80, se prezentau de parcă tocmai ieşiseră din sala de fitness.

Odată cu secolul 21 a început şi era oamenilor "prea importanţi ca să le pese". Exemplul destul de evident este reprezentat de toate galele de premiere televizate, din acea perioadă. Femeile era fermecătoare şi extravagante, iar bărbaţii arătau de parcă nu dau doi bani pe toată treaba şi ar fi fost mai presus de asemenea considerente. Problema este că tot ceea ce vedeam noi, telespectatorii, era efortul crâncen de a simula nepăsarea.

Din fericire, se pare că ţinuta de seară a supravieţuit şi acum se ţine bine pe picioar. Şi acele picioare poartă nişte pantofi Albert, fără şiret şi foarte dichisiţi. Smochingul a fost revizuit şi are o nouă siluetă, mai îngustă, mai mulată, cu revere ceva mai înguste şi cu pantaloni mai strâmţi, pentru a alcătui un look mai tineresc, mai suplu. Materialele textile sunt mai uşoare: mohair, in, amestecuri de mătase, lână pieptănată, tropicală, toate cu densităţi între şapte şi unsprezece uncii.

Nişte reguli simple rămân valabile acum, la fel ca întotdeauna. Sacoul costumului de tip smoching clasic urmează silueta croielii care este la modă în momentul acela. Dacă ţinuta de afaceri are umeri mai largi sau pantaloni mai înguşti, la fel va avea şi smochingul. Există, totuşi, nişte diferenţe subtile. Sacourile de seară cu un singur rând de nasturi au, de obicei, un singur nasture care se închide, nu au şliţ la spate şi au buzunare fără clape. Toate acestea au rolul de a contribui la o imagine simplă, elegantă. Mai mult, sacoul de seară clasic nu are niciodată un rever crestat: acesta este fie ascuţit, fie tip şal. Ambele sunt considerate adecvate, alegerea este una strict personală. Reverul poate fi acoperit cu mătase satinată sau cu ţesătură de mătase grea, cu striaţii fine, de obicei de acelaşi negru sau albastru miez-de-noapte ca şi sacoul însuşi. Sacourile albe sau colorate de obicei au reverele de aceeaşi culoare cu materialul din care sunt făcute. Ideea este să se potrivească, nu să contrasteze.

Costum de mire la comanda Filip Cezar Double Ivory

 

Pantalonii costumului de smoching diferă, în mod tradiţional, de pantalonii ţinutei de afaceri, prin numai două lucruri: ei nu au niciodată manşete, indiferent de moda prevalentă pe moment în ce priveşte ţinuta de zi, şi au o dungă de mătase sau mătase grea de-a lungul întregii cusături laterale, de pe picior. În trecut, bărbaţii purtau bretele la pantalonii de seară, dar aceasta este o problemă de gust, preferinţă şi de tendinţe. Una peste alta, este vorba despre o etalare de austeritate elegantă care aduce aminte de ceea ce purta Beau Brumell acum două secole.

Cămăşile costumelor de mire de seară sunt, conform tradiţiei, de un alb imaculat, din bumbac fin sau mătase, şi au întotdeauna pliseuri pe piept (regula spune că, cu cât bărbatul este mai mare, cu atât pliseurile trebuei să fie mai mari), manşete duble sau franţuzeşti (încheiate cu butoni de manşetă, nu cu nasturi), şi ori un guler clasic, ori unul rândunică. Dacă alegeţi un guler rândunică, vărfurile (aripile) gulerului se ţin întotdeauna în spatele papionului. Cămaşa clasică de seară are trei butoniere în faţă, pe mijloc, unde se găsesc butoni în loc de nasturi. Este singurul aspect ornamental al ei şi singurul de care are nevoie. Culorile, volanele, dantela, modelele şi găitanele de competenţa formaţiilor de mariachi.

Ceea ce mă duce la subiectul următor, unul pe care deja l-am tratat în capitolul 3: înainte de aşa-zisa revoluţie a ţinutei informale, o cravată de seară însemna întotdeauna un papion, cu vărfuri drepte sau ascuţite, dintr-o mătase ce se asorta cu cea a reverelor sacoului. Cei mai dandi dintre noi pot, uneori, să opteze pentru un papion cu buline sau cu alt model şi în alte culori decât cele ale reverelor. Însă ai nevoie de multă încredere pentru a purta unul de orice altă culoare decât negru sau albastru miez-de-noapte. În minţile unor bărbaţi, însă, a încolţit în ultima vreme ideea că este acceptabil să porţi o cravată de mătase cu nod simplu, şi nu un papion, la un costum smoching. La fel ca multe alte tendinţe în modă, acest lucru a fost considerat, la început, foarte şic, apoi ceva normal, iar astăzi este doar un snobism vechi, trist şi plictisitor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre înfiorător de interesantul look "fără cravată", care are, ca trăsătură distinctivă, şi faptul că tinde să fie afişat de cei cărora nu li se potriveşte deloc - mai exact, aceia dintre noi care tind să fie hiper-stilaţi şi au mult prea mult entuziasm pe care îl canalizează cât se poate de greşit. Aceasta nonşalanţă este prea evidentă ca să fie şic şi este la fel de subtilă ca o reclamă la bere.

Papionul poate că este un semn distinctiv al ţinutei de seară, dar celelalte accesorii nu sunt neaparat la fel de exclusiviste - sau, cel puţin, nu la fel de evident. De exemplu, brâul, acea centură de material textil, pentru strâns pe talie, de provenienţă indiană. Brâul nu prea a supravieţuit testului timpului. Acum jumătate de secol, orice bărbat avea unul în garderoba sa de ţinute elegante. Astăzi, însă, sunt doar nişte vestigii enigmatice, ezoterice.
Din fericire, vesta de ocazie este încă în viaţă, caracterizată şi diferenţiată de cea de zi prin tăietura joasă, cu o parte frontală asemănătoare unei potocoave de cal. Se închide cu trei sau patru nasturi, pentru a pune în valoare bumbii cămăşii. Aceste veste pot fi, de asemenea, lipsite de partea dorsală. Multe din aceste detalii de stil au apărut în încercarea de a reduce din greutatea ţinutei. În fond, principala distracţie atunci când porţi un smoching, este dansul - acesta fiind şi motivul pentru care încălţămintea de seară a fost mereu concepută să fie cât mai uşoară.

Apropo de pantofi: aceştia sunt, de obicei, negri, destul de simpli, adesea cu tăietură joasă şi se poartă cu ciorapi simpli, negri (din fir fin de bumbac, lână merinos sau mătase). Încălţămintea se bucură de o surpinzătoare varietate de modele ce sunt considerate acceptabile la ţinuta de seară: pantofi fără şiret Albert, din catifea, pantofi de lac, fără şiret, cu funde, sau pantofi oxford de lac sau din piele neagră, simplă, de viţel.

Un alt detaliu, acesta oarecum pierdut în negura vremurilor: floarea din reverul stâng, din butoniera, s-a stins odată cu trăsura cu cal şi cu bolul de spălat degetele. Tradiţia eduardiană dicta că numai trei flori au voie să decoreze smochingul: albăstreaua, garoafa roşie şi gardenia albă. Astăzi, ar fi ca şi cum ar impune purtarea unei săbii de ceremonie, a ghetrelor sau a unei tabachere cu tutun de prizat. Totuşi, a pune o batistă simplă, de in alb, în buzunarul de la piept este, încă, considerat un lucru de rigueur.

În sfârşit, mai există un ultim aspect moştenit dintr-o eră trecută. Acesta detaliu este, încă, consimţit, dacă pe invitaţie scrie "ţinută de seară - accesorii". Mă refer la purtarea medaliilor, ordinelor, decoraţiilor sau miniaturilor. În vreme ce toate decoraţiile sunt implicite în cazul costumului de ceremonie sau a fracului, numai cele relevante în mod direct pentru respectiva ocazie festivă sunt purtate în cazul smochingului, şi numai la discreţia gazdei (N.B: nu se poartă niciodată nimic la rever, atunci când se poartă decoraţii).

Cred că asta acoperă cam tot. Dacă nu, există zeci de manuale de self-help şi ghiduri de etichetă pline cu sfaturi detaliate şi la zi. Există multe resurse plin de indicaţii despre ce fel de haine trebuie purtate, dar am constatat că există un mic sfat pe care aceste volume masive nu îl oferă niciodată: anume cum trebuie purtate acele haine. Ca să ajung la acest subiect, voi apela la o mică şi minunată poveste despre Noel Coward, spusă de camaradul şi biograful său, Cole Lesley.

Un tânăr de douăzeci şi patru de ani, în plină vigoare şi strălucind de aura recentului succes avut ca dramaturg şi actor în piesa The Vortex, Noel Coward a fost invitat să se alăture prestigiosului Club Tomorrow (care urma să devină, ulterior, faimosul Club PEN, al scriitorilor). Printre membrii se numărau scriitorii de vârf ai vremii: John Galsworthy şi Somerset Maugham, Rebecca West, H. G. Wells, E. F. Benson, Arnold Bennett şi tot aşa. Dar îl las pe Lesley să preia cuvântul de aici: "fără să cunoască ţinuta impusă, Noel s-a înfăţişat la prima sa întâlnire cu Clubul Tomorrow în ţinută de seară, doar ca să îi găsească pe toţi în ţinută de zi. S-a oprit numai un moment în uşă, în timp ce feţele eminente se întorceau spre el. <Nu vreau să se simtă nimeni jenat>, a spus el".

Adevăratul truc în ce priveşte hainele, şi mai ales când vine vorba despre ţinuta de seară, este să le porţi de parcă este alegerea ta să o faci, dar, în acelaşi timp, să laşi impresia că o faci cu o graţie înnăscută. Nu ca un general prusac chemat la raport, ci precum le purta Fred Astaire. Naturaleţea elegantă şi siguranţa de sine - aşa trebuie purtată ţinuta de seară.

Costume de mire vs tinuta semi-formala - evolutia costumelor

Adolphe Menjou a fost întrebat, la un moment dat, despre ţinuta de seară şi dacă este de părere că aceasta va rezista. El a spus că da, bineînţeles, având în vedere că acest ultim vestigiu al elitei este un simbol al vieţii fine care aduce un omagiu atât doamnei care stă la braţul bărbatului care o poartă, cât şi gazdei.

Pentru că nu vorbim despre costume de mire sau ceremonie, după cum sugerează şi numele, ţinuta de seară nu era nimic mai mult decât un costum mai puţin formal, purtat în intimitatea casei unei gazde sau a unui club. Design-ul original a fost creat la sfârşitul secolului XIX, la cererea Prinţului Edward al VII-lea (mai târziu ajuns rege), care a dorit o alternativă mai comfortabilă a ţinutei de cină/zi (a costumelor de mire) decât fracul clasic, cu cozi de rândunică. Aici prezentăm registrul croitorului regal, Poole, unde este notată comanda originală a Prinţului de Wales pentru prima ţinută de seară.

Evolutia costumelor - Registrul croitorului Poole

Toată lumea din domeniu este de acord că primul model al acestui frac modificat avea un singur rând de nasturi cu un guler de stofă neagră, de tip şal, cu căptuşeală de mătase neagră pe revere. Acelaşi model de sacou a fost purtat ca un “sacou de fumat” din velur de mătase, de către nobilimea englezească. Căptuşeala de mătase a fost scoasă de pe reverele hainei. Femeile din perioada victoriană nu fumau şi insistau ca soţii lor să îşi ţină atât obiceiul lor nociv, cât şi sacoul folosit în acest scop, în altă cameră. Din acea perioadă până la începutul anilor 1920, acest tip de ţinută formală a fost considerat acceptabil în intimitatea casei gazdei sau într-un club, în timp ce fracul cu cozi de rândunică a rămas obligatoriu pentru înalta societate, în public (in prezent fiind folosite ca si costume de mire).

Pentru explicaţia completă, pe înţelesul tuturor, a modului în care ţinuta personală a regelui a primit numele de „tuxedo” (costum de ceremonie sau smoking), poţi arunca o privire în glosar. Totuşi, termenul „tuxedo”, deseori abreviat prin „tuck” sau, mai rau, „tux”, este folosit, din fericire, doar în Statele Unite. În general, este folosit termenul corect de „costum de seară”, atât la noi cât şi în străinătate, şi rareori numit „tuxedo”, chiar şi în Tuxedo Park, New York.

Anii 1920 au adus primul designer neoficial de haine bărbăteşti: Prinţul de Wales, mai târziu rege şi, în final, Duce de Windsor. Atent la haine şi puţin nonconformist, a fost hotărât să schimbe rigiditatea impusă de curtea generaţiei tatălui său. Chiar şi înainte de abdicarea sa, în 1936, prinţul a renunţat la cămaşa cu plastron şi gulerul mare, detaşabil, în favoarea cămăşii plisate, cu guler moale, detaşabil. De asemenea, a fost iniţiatorul modei vestei fără spate, pentru climatul mai cald. Chiar înainte de finalul anilor 1930, graţie grupului nobil al prinţului care se etala la promenadă în cele mai noi costume semi-formale, ţinuta de seară a început să înlocuiască fracul cu cozi de rândunică.

Nicio altă eră nu a reuşit să producă un astfel de succes vestimentar. Fiecare pas în evoluţia ţinutei de seară a fost măsurat de perfecţiunea costumului pe care intenţiona să-l înlocuiască – străbunul eleganţei masculine, fracul în coadă de rândunică şi cravata albă. De la apogeul design-ului ţinutei de seară, la finalul anilor 1930, moda pentru bărbaţi încă nu a reuşit să îmbunătăţească geniul look-ului original sau rafinamentul impecabil al acestei îmbrăcăminţi. Noua ţinută de seară a reprezentat acelaşi nivel de statut şi de clasă ca al predecesorilor săi apretaţi, deşi oferea mult mai mult comfort.

Dogma ţinutei de seara

Cole Porter in a suit with his wife


Ca descendent direct al fracului, ţinuta de seară cu un singur rând de nasturi, numit in prezent costum de mire clasic, cu reverul ascuţit, conferă tuturor bărbaților proeminenţă și statură. Cu un singur nasture de încheiat, sacoul are nevoie de o vestă sau un brâu ca să acopere betelia expusă a pantalonilor.

Pentru cei care nu au o problemă în a-şi purta sacoul închis, ţinuta de seară la doua rânduri oferă la fel de multă distincţie, eliminând, de asemenea, necesitatea purtării unei veste sau a unui brâu. Două personaje proeminente ale cluburilor de societate sunt Cole Porter (stanga), purtând un sacou cu rever de satin, alături de soția sa, Linda, și Doug Fairbanks Jr., purtând o haină de satin.

În timp ce sacoul de seară cu rever în şal oferă o imagine a „lumii vechi”, spre deosebire de reverul ascuțit, curbura reverului său tinde să favorizeze o fizionomie mai ascuțită. Noel aruncă arhitectura pe geam, asumându-şi o eleganţă de senior viguros.

Primele fracuri de masă din Marea Britanie aveau faţa reverelor îmbrăcată în satin. La un moment dat, croitorii cu greutate din Savile Row au hotărât că matasea mată striată conferea costumului făcut la comandă pedigriul corespunzător. Pe de altă parte, atâta timp cât o persoană alege un costum la comandă la un rând sau două, de satin sau de mătase, fie cu rever în şal, fie cu rever ascuțit, acesta va rămâne întotdeauna la modă.

Modelele de ţinute de seară care deviază de la aceste 4 arhetipuri clasice, sau care au înflorituri informale, cum ar fi revere crestate sau buzunare cu clapetă, devin oximoronuri croitoreşti, pervertind atât estetica logică a formei cât și promisiunea eleganţei veșnice. Întreaga idee a unui costum formal este să se diferentieze de un costum de business cu rever crestat, nu să-l imite.

Echilibrul în detaliile unei ţinute de seară este destul de direct: un buzunar la piept, cu tiv, pentru o batistă albă, de in, și o butonieră la reverul din partea stângă. Buzunarele de la şolduri pot fi simple sau croite din aceeași mătase ca și reverul. La fel ca și fracul, sacoul de seară la un singur rând de nasturi are un nasture la nivelul taliei și patru nasturi, apropiați, la nivelul mânecilor, care pot fi fie negri, simpli, din corn, fie cu faţa acoperită în aceeaşi mătase cu care este acoperit reverul (mătase sau satin).

Având în vedere că majoritatea întâlnirilor care necesită costume formale sunt organizate în medii cu temperatura controlată, un costum la comandă dintr-o stofă (tratată sau netratată), de greutate medie (între 9 uncii și jumătate - 270 de grame, și 10 uncii și jumătate - 300 de grame) ar trebui să poată fi purtat trei anotimpuri pe an. Precum fracul, hainele de seară sunt lucrate în materiale de diferite niveluri de luciu, aşadar , pentru a nu exagera coeficientul de strălucire, materialul de bază al sacoului de seară ar trebui sa fie estompat sau mat. Textura subtilă a efectelor ţesăturii, precum carourile, mini-modelele în spic, sau efectele estompate, pestriţe, evită atragerea atenţiei, în timp ce adaugă eleganţă costumului formal.


Gianni Agnelli in a velvet suit

 

Când vine vorba de culoare, stofa de bază este limitată la negru sau albastru miez-de-noapte. În anii 1930, albastrul miez-de-noapte a început sa înlocuiască negrul, pentru că, sub iluminare artificială, albastrul închis își păstra bogăţia nuanţelor, pe când negrul reflecta, uneori, o culoare ruginie sau un model artificial. Termenul albastru miez-de-noapte aduce în minte imagini ale mijlocului nopții, timpul în care romanţa și aventurile nocturne erau în plină desfășurare. Deşi, de obicei, jachetele de seară de culoare albastru miez-de-noapte aveau revere de aceeași culoare, s-au folosit, de asemenea, şi mătasea sau satinul negru, încă din anii 30.

În zilele în care viața bună necesita mai mult de o singură sacoul de seară, nu era neobişnuit să existe jachete subţiri de mohair sau de mătase. Astăzi, stralucirea estompată a mohairului și a stofei de lână fină sunt câteva dintre puţinele excepții, de bun gust, ale regulii care, altminteri, limitează hainele strălucitoare în zona parveniţilor. În stânga (poza) îl puteți observa pe italianul Gianni Agnelli purtând un costum de seară din mohair asemănător matăsii.

Alternative la ţinuta de seară

Când o persoană începe să urce în scara socială, cu cerinţele ei din ce în ce mai mari pentru respectarea modei, apar alternative neobişnuite sau paralele ale ţinutei de seară. Purtate cu pantalonii formali, aceste jachete surogate, care nu se potrivesc, sunt o variaţie a temei „sacoul - smoking de catifea ” și sunt, de obicei, rezervate pentru ocazii mai puțin mărețe. Atâta timp cât design-ul se conformează unuia din cele patru modele clasice menţionate anterior, ţesătura poate flirta cu aventura. Escortând-o pe Ducesa de Kent de la reşedinţa ei din Londra până la trăsura ce o aștepta, omul nostru, Fairbanks, poartă o sacoul de smoking din catifea, cu revere de satin și pantofi monogramaţi în picioare. (poza mai jos)

Cu un aplomb neconvenţional pe care doar adevăratul bogataş britanic îl poate avea, artistul și fotograful Cecil Beaton o insoţeşte pe Lee Radziwill la premiera britanică Coco. Între îmbracamintea formală a lui Beaton și costumele lor asortate de catifea, cuplul radiază farmec.

Costume de mire sau ceremonie de epoca

Alte culori pentru ţinuta de mire de seară - sacouri recomandate pentru nunta

Sacoul alb, de cină, reprezintă prima schimbare radicală în îmbracamintea de seară pentru bărbați și a primit așa o acceptare națională încât a fost foarte rapid adoptată în uniformele majordomilor și ale membrilor orchestrei. Deși semăna cu un frac decupat la nivelul brâului, sacoul alb, pentru foarte multe persoane, nu era teribil de flatantă, în special pentru cei care se întâmpla să nu semene cu Adonis.

Bărbatul american era gata de ceva mai convenţional, care păstra comfortul și culoarea sacoului alb. În 1934, Esquire a transformat coșmarul unei formalităţi de vreme caldă într-un vis al unei nopţi de vară, prezentând lumii sacoul alb de seară cu rever în şal. Lansat atât în modele la un rând cât și la două randuri de nasturi, a primit laude de la populaţia băştinaşă a staţiunilor exclusiviste de pretutindeni.

După ce albul a schimbat bariera culorilor, sacourile de seară în alte culori au început sa apară. Întâi, a căpătat popularitate cremul, într-o nouă nuanţă, numită „bisque”, de către domnul aflat în compania acelui amestec conspirativ de blond cu galben. Graţie bărbaților care se întorceau acasă dorind să-și arate chipul bronzat, noile culori au fost bine primite ca adăugiri aduse cauzei, după cum putem vedea şi în geniala reprezentare a eleganţei masculine pe Riviera Franceză aparţinând artistului Leslie Saalburg.

Nu vom știi niciodată dacă sacoul costumelor de mire (tuxedo-ul) a fost inspirat de artist, de staff-ul Esquire sau de un bărbat elegant din Palm Beach. Ce idee extraordinar de elegantă! Inversarea albului sacoului cu albastrul miez-de-noapte al pantalonilor a fost următorul pas logic în lungul drum către dezvoltarea ţinutei informale sau oficiale de seară.

Ocaziile la care este necesar aceast sacou de mire, cu croială scurtă în faţă, însoţită de accesoriile ei specifice, sunt puţine şi rare. Mai relevantă ar fi sugestia asupra ţinutei potrivite pentru o nuntă sau o ocazie anume, unde ţinuta de ceremonie este optională. Așa cum bărbatul ce îl felicită pe mirele în uniformă cazonă deja știe, să te înfăţişezi la o astfel de ocazie într-un costum la comandă, bleumarin, simplu, cămaşă albă, cravată albă cu albastru în carouri, batistă albă și pantofi negri din piele de viţel a fost – și încă este – o alegere destul de sigură și de stilată.

2017-07-06 1688
Costumele de mire la comanda si tinuta de ceremonie de seara

Compare
Continue shopping Compare

has been added to your wishlist.

Continue shopping My wishlists