De ce aleg barbatii costumele de nunta realizate la comanda (bespoke)

Când un bărbat se pregateste pentru o nunta cu multi invitati, candidează la preşedinţie, merge la un interviu pentru un post de conducere sau se interesează de o rezervare la un restaurant elegant, este foarte important ca el să se prezinte intr-un costum realizat la comanda (bespoke) dupa tiparul si specificatiile acestuia. Sacoul croit la comandă, cu pantaloni asortaţi, este în continuare uniforma oficială a puterii. Aceasta reprezintă amabilitate, diplomaţie şi autocontrol fizic şi intelectual. Costumele realizate la comanda, fie ele de nunta sau casual, au o cale a lor de a te face să pari superior.

Deşi contextul şi conotaţiile asociate cu costumele de nunta bespoke (la comanda) s-au schimbat, forma chintesenţială a acestora a rămas aceeaşi. De peste o sută de ani, trecând adesea prin vremuri tulburi şi revoluţii sociale, longevitatea hotărâtă a costumului de nunta bespoke continuă să ateste dinamismul compoziţiei sale unice. Nimeni nu a reuşit încă să conceapă un articol vestimentar înlocuitor care să fie, simultan, un veşmânt complet şi desăvârşit pentru corpul bărbătesc, dar să beneficieze şi de un grad aşa de mare de adaptabilitate. Deşi comunitatea modei pare mai mult decât dispusă să îl remodeleze în fiecare sezon, în numele "modernismului", tot acest proces de inovaţie reuşeşte să se desfăşoare fără a submina radical eminenţa costumului bespoke în ierarhia vestimentaţiei bărbăteşti.

Revoluţia sexuală a anilor '60, răsfrântă asupra modei masculine sub numele de "Revoluţia Peacock" (n.t.: Revoluţia Păunilor), a accelerat mişcarea deja existentă a fundamentului modei masculine dinspre normele croitoreşti înspre trendurile inspirate de creatorii de modă. Popularitatea tiparelor tip clepsidră a costumelor lui Pierre Cardin, în anii '70, apoi a costumelor de business ale lui Hugo Boss, cu umerii ca de avion, şi în cele din urmă, a sacourilor cu revere foarte joase ale lui Giorgio Armani, în anii '80, toate acestea au transformat ţinuta de business dintr-un stindard al conformităţii şi apartenenţei, într-o făptură imanent actuală, plină de eleganţă modernă.

Pe la mijlocul anilor '80, afirmându-se hotărât ca reprezentanţi de marcă ai vestimentaţiei contemporane, vânzările designerilor au început să le eclipseze nu numai pe cele ale mărcilor de renume naţional, dar şi pe cele ale micilor magazine ale comercianţilor de elită. Dacă, înainte, bărbaţii obişnuiau să fie fideli unui anumit tipar de costum şi unui anume stil vestimentar, la finalul agitaţilor din ani '80, noile figuri reprezentative în lumea modei începeau să experimenteze cu tiparele costumelor aşa cum experimentau femeile cu machiajul: nu ezitau să cumpere trei costume noi în fiecare sezon, de la trei case de modă diferite, cu trei croieli diferite.

În secolul trecut, pentru cea mai mare parte, uniforma favorită a corporaţiilor aproape că a garantat costumelor bespoke o piaţă de desfacere din ce în ce mai largă. Astăzi, însă, firmele recente, cu libertăţile oferite la locul de muncă, încurajează o ţinută mai relaxată şi menţinerea unei atmosfere mai destinse, colegiale. Acum, că vestimentaţia în mediul de afaceri nu mai este constrânsă de coduri sociale stricte, ţinuta informală (n.t.: "casual") împarte astăzi biroul cu costumul croit la comandă (n.t.: "bespoke").

Deoarece costumul ce poate fi achizitionat direct din magazin este, actualmente, vorbit de rău în media, creându-i-se o imagine negativă, şi are parte de vânzări în declin constant, s-au vândut mai multe costume pe comandă cu preţul de peste 1500 de dolari în ultimii cinci ani ai secolului douăzeci, decât în toată perioada de treizeci de ani, anterioară. Purtătorul cu simţ de discernământ înţelege că, deşi nu mai face parte din echipamentul obligatoriu de serviciu, costumul la comandă, ca articol vestimentar, nu are de gând să dispară prea curând. Mai ales acum, când recurgem la ţinuta clasică mai mult pentru ceremonii, decât pentru vestimentaţia de zi cu zi, bărbaţii îşi doresc ca ţinutele lor croite la comandă să fie nici mai mult nici mai puţin decât un talisman al succesului personal, în aceeaşi măsură în care sunt văzute astfel şi maşinile, sticlele de vin şi ceasurile de mână. Astfel, când are nevoie de o vestimentaţie de calibru greu, un bărbat alege cel mai eficient armament, dintr-un depozit de muniţii pe măsura lui.

Un alt factor care conduce la această continuă şi reciprocă îmbunătăţire a standardelor este şi maturarea nivelului de bun gust al bărbatului contemporan. Astfel, bărbatul cu simţ al răspunderii în probleme vestimentare a evoluat dincolo de costumul supus curentului modei, care iese din trend la fiecare doi ani şi trebuie reciclat. S-a orientat spre unul cu o speranţă de viaţă mai lungă şi, deci, o valoare mai mare. Adevărate valori ale bătrânei Europe, precum lucrătura manuală şi artizanatul îşi croiesc drumul înapoi în lexicul modei.

Croitoria la comandă nu este sub nicio formă moartă. Ea încă stabileşte standardul pentru cele mai bune haine bărbăteşti "de-a gata". Comercianţii de articole vestimentare nu ratează ocazia să te asigure că produsele lor din raft sunt aproape identice celor croite la comandă, cu diferenţe imperceptibile la o privire generică.

În loc să scadă în valoare, costumul bărbatesc croit la comandă a revenit în forţă. Chiar şi în cetatea Gucci - Prada, creaţiile lor postmoderniste în două piese sunt înfăţişate mai degrabă ca inovative decât ca imperative: ineditele articole care reuşesc să îi protejeze pe cavalerii lor urbani în pelerinajele lor între centru şi periferie, între zi şi noapte. În ciuda regimului corporatist de ultimă generaţie, care susţine vestimentaţia informală, atunci când se simte aroma succesului în aer, niciun ansamblu nu transmite mai elocvent un asemenea mesaj decât costumul bine croit.

Tiparele costumelor personalizate (bespoke), casual, business sau de nunta

Cu patruzeci de ani în urmă, puteai analiza separat croielile de costum ce dominau piaţa după cele trei sau patru curente respective care dădeau tonul în croitorie. În Anglia, acestuia i se spunea "bespoke". În Italia, cuvântul era "sartoria". În Franţa, era cunoscut drept "tailleur". Fiecare tipar generic de costum putea fi identificat după stilul traditional impus de croiala sau croitoria pe comandă din zona respectiva. Această tradiţie influenţa şi se ramifica, mai departe, într-o varietate de stiluri de costume vândute la raft. Multe din ele au ajuns să îşi dezvolte, în timp, o completă imunitate la capriciile schimbătoare ale modei.

Primul arhetip al formelor de tipar era aşa-numitul stil englezesc, care se inspira din portul feţelor regale. Aceste personaje erau, invariabil, înveşmântate de către legendarii croitori ai Marii Britanii, din Savile Row. Look-ul britanic urma liniile uniformei militare, aşa cum transpare în croiala lungă, cu tiparele sub forma de de clepsidră, a sacoului de călărit. Strânsa pe corp, cu o uşoară accentuare a pieptului şi cu un umăr neîntărit, croiala evidenţia talia, prevedea o uşoară evazare a poalelor, şliţuri laterale adânci şi o tăietură strâmtă a pantalonilor şi mânecilor. Acest stil oferea bărbatului o imagine fermă, aproape regală, mai ales dacă se întâmpla să fie tras prin inel, ca toţi aristocraţii.

O a doua formă generică a costumului a fost popularizată în Statele Unite de firma Brooks Brothers, care a devenit până în anii '50 imaginea brand a celor mai renumite universităţi, membre ale renumitei Ivy League. Uşor de recunoscut prin sacoul cu trei nasturi, dispuşi pe un singur rând, cu umeri naturali, fără pense pe faţă, cu buzunare cu clapă şi un singur şliţ pe mijloc, şi pantalonii fără pliuri. "Costumul de pânză nr. 1", al firmei Brooks, a fost primul costum produs şi comercializat la scară industrială. Forma lui nu era prin nimic ieşită din comun sau atrăgătoare, oferind purtătorului o anumită anonimitate calculată, amabilă. Creatorii de costume americani au fost primii care au realizat că, cu cât un articol vestimentar este mai minimalist, cu atât mai bine se simte cel care îl poartă.

Cea de-a treia influenţă în croitorie era cea care urma să devină stilul european, sau continental. Stilul continental orbita în jurul modei italieneşti şi, întrucâtva franţuzeşti. Practic, diametral opus costumului american de pânză, lipsit de formă şi personalitate, croiala europeană miza pe transmiterea mesajului stilistic printr-o tăietură foarte severă. Sacoul, caracterizat prin umerii înalţi şi pătrăţoşi, şi destul de redus în lungime, avea nevoie de mâneci cu deschizătura superioară, de la umăr, foarte mică şi amplasată foarte sus, pentru a-i oferi pieptului lungimea necesară, de care sacourile scurte, altminteri, îl privează. Croită strâmt la nivelul pieptului şi al şoldurilor, haina avea de obicei doi nasturi dispuşi pe un singur rând, cu revere înalte, crestate, şi buzunare îngropate (cu laist), fără şliţ la spate. Pantalonii aveau o talie mai coborâtă şi cracul pantalonilor mai strâmt pe picior. Stilul european, cu pieptul ca un trapez inversat şi pantalonii mulaţi pe picior au transformat mulţi bărbaţi tineri în adevărate simboluri falice.

Ultimul sau al patrulea tip de costum pe comanda era un amestec între stilul englezesc şi cel american, între compania Brooks Brothers şi croitorii de pe Saville Row. O croială care a reprezentat mult timp un brand specific al domnilor bine îmbrăcaţi ca Fred Astaire sau Gary Grant, acest stil de costum american îmbunătăţit combina eleganţa tipică a costumului de Saville Row cu comfortul specific costumului american de pânză, aspect în mare parte neglijat la acea vreme. Prezentat domnilor pe la mijlocul anilor '60 (contemporan, deci, cu anii de glorie ai lui Batman) de magazinul Paul Stuart, de pe bulevardul Madison Avenue, acest costum cu croială specifică şi cu doi nasturi a fost, ulterior, oferit publicului larg prin intermediul colecţiilor de modă ale designerului Ralph Laurent.

Cu deschizătura mânecilor amplasată mai sus, cu pieptul mai mic şi cu pense în partea frontală, care îi ofereau o talie mai suplă, costumul American îmbunătăţit are revere mai lungi, cu marginile rulate, care îi deschid mai mult partea frontală, dezvăluind mai mult din articolele vestimentare de dedesubt şi scoţând în evidenţă forma în V a pieptului. Fie că, sub influenţă americană, avea un singur şliţ pe mijloc, fie că, sub cea englezească, avea două şliţuri laterale, timp de mai multe decenii, acest hibrid cu umerii neîntăriţi a rămas cheia de boltă a modei americane tradiţionale, insuflând prospeţime stilului "Ivy League" de pe coasta de Est a Statelor Unite.

Timp de ani de zile, termenii "britanic" sau "american" au părut îngheţaţi în timp, denotând un anume tip de costum şi de ţinută care transcendeau diferenţele geografice şi culturale. Dacă un domn era descris ca "italian" în înclinaţiile vestimentare, acest lucru însemna că dânsului îi plăceau hainele ajustate corect şi purtate cu un anume fler. Astăzi, aceste referinţe şi-au pierdut orice însemnătate practică. În ultimii 30 de ani, globalizarea modei s-a revărsat dincolo de graniţele naţiunilor şi au practicat polenizarea încrucişată asupra gusturilor indigene într-un asemenea grad, încât acele siluete de costum paradigmatice au fost complet dezrădăcinate din pământurile lor natale anterioare, atât teritorial cât şi vestimentar.

Astăzi, Le style Anglais este mai popular peste hotare decât pe teritoriul Angliei, unde numai un moşier în etate sau un client credincios al vreunui croitor de pe Saville Row ar mai recurge la vechile clişee de pe Bond Street. La fel de dificil ar fi pentru cineva să mai găsească costumul de pânză original, astăzi, în Manhattan. Fosta croială europeană, cu silueta ei strâmtă şi umerii în formă de săgeată cu vârful în jos, a evoluat astăzi într-o croială cu umerii căzuţi, cu şliţuri laterale, cu linii mai blând sculptate şi prevăzută cu trei nasturi. Mai degrabă un stil anglo-american decât continental, mai mult metropolitan decât milanez.

Aşadar, în loc să te împotmoleşti în cele mai recente nisipuri mişcătoare ale modei, cu siluetele lor hibride, este mult mai simplu să ajungi la o siluetă de o actualitate perenă dacă foloseşti o singură siluetă de bază ca punct de plecare. În fapt, o asemenea aserţiune nu este chiar aşa de îndrăzneaţă cum pare, la prima vedere, şi este destul de realistă. Datorită unui complex unic de circumstanţe, pentru prima dată în istoria vestimentaţiei bărbăteşti, de la epoca de aur a costumelor la comanda şi până azi, creatorii contemporani de costume bespoke s-au pus de acord în privinţa celui mai schimbător aspect al sacoului, care este şi cel esenţial pentru definirea acestuia: forma umărului. Până la începutul secolului douăzeci şi unu, creatorii de modă italieni, croitori englezi de pe Saville Row, marile magazine franţuzeşti şi elita vestimentară americană se puseseră de acord că trăsătura sine qua non a oricărui grad de sofisticare vestimentară este sacoul ce incadrează capul purtătorului prin umerii uşor înclinaţi, cu aspect natural, dar, în acelaşi timp, bine definiţi.

Asta nu înseamnă cumva că vestimentaţia masculină ar fi atins un aşa grad de omogenitate a croielii sau detaliului încât costumele să nu mai poată fi deosebite între ele. Înseamnă, însă, că diferenţele efective dintre cele mai căutate siluete de costum nu au fost niciodată atât de subtile sau de fin nuanţate. Dacă la asta adăugăm şi faptul că cele mai multe costume de calitate superioară au forme ale umerilor ce par să semene mai mult ca niciodată, ajungem la concluzia că, deşi unora dintre bărbaţi le va părea mai benefic să încline mai mult spre o siluetă pătrăţoasă, în timp ce alţii vor prefera una mai conturată, la fel cum unii vor tinde spre o croială mai lejeră, iar alţii vor găsi că profilul conic al pieptului este mai pe placul lor, în final, diferenţa va fi mai mult una de expresie a gustului personal mai degrabă decât de corectitudine vestimentară.

Astfel, presupunând că proporţiile costumului sunt în acord cu cele ale purtătorului şi că putem folosi această "siluetă internaţională" ca punct de plecare spre o medie constantă la care ne vom referi pe parcursul discuţiei noastre, putem acum să vorbim şi să dăm atenţie specială acelor modele, detalii şi materiale care sunt compatibile cu standardele perene şi nu perisabile ale modei - cel puţin pentru viitorul apropiat.

Modelele clasice ale costumelor la comanda (bespoke)

Costumul cu un singur rând de nasturi. Costumul din două piese, cu un singur rând de nasturi, a fost mereu şi rămâne şi azi un element de bază în garderoba celor mai mulţi bărbaţi. Modelele timpurii ale acestui costum aveau, de obicei, trei nasturi, majoritatea cu revere crestate şi întotdeauna însoţite de o vestă. Urmărind progresul celor două progenituri ale sale, jacheta de călărie şi, ulterior, fracul de matineu, observăm că sacoul de salon cu un singur rând de nasturi a făcut trecerea de la rural la urban atunci când a renunţat la poalele curbate din faţă, scurtându-le la nivelul nasturelui din talie. Pentru că unghiul format de laturile divergente ale sacoului împierdica închiderea nasturelui de jos, era lăsat descheiat şi nasturele de sus, pentru a aduce echilibru treimii. Acest lucru oferea sacoului de salon un pronunţat aer de relaxare.

Un mod alternativ de a purta sacoul cu trei nasturi era cu primii doi nasturi de sus, încheiaţi. Asta implica necesitatea ca reverul să fie conceput pentru a permite încheierea primului nasture de sus (adică să fie răsfrânt mai sus, deasupra nasturelui). În comparaţie cu metoda dlui Cooper de închidere, ce foloseşte un singur nasture, această variantă închide mai mult din sacou, dând o notă mai formală costumului, pe de-a întregul. De asemenea, cei doi nasturi de sus formează o linie verticală în faţă, promovând o anume dinamică longitudinală, care se crede că ar adăuga lungime trunchiului unui bărbat. Aici, Apparel Arts ne prezintă un exemplu de mascul elegant, afişând toată distincţia pe care un model de sacou la trei nasturi ţi-o poate oferi.

Vremea caldă a condus la decizia bărbaţilor de a renunţa la vestoane. De-a lungul timpului, vestonul asortat sacoului a început să aibă deschizătura anchiorului din ce în ce mai adâncă. Nesurprinzător, poziţia de închidere ridicată (închisă până sus) a hainei cu trei nasturi a început, de asemenea, să fie coborâtă. Acest lucru, mai departe, a prevestit apariţia modelului de sacou cu doar doi nasturi. Ajungând, în cele din urmă, să eclipseze modelul cu trei nasturi, prin popularitate, sacoul la doi nasturi, cu frontispiciul său degajat, nu numai că expunea în mod mai avantajos accesoriile bărbăteşti de dedesubt, dar, în plus, pensele sale şi linia taliei foarte bine definită oferea purtătorului un aspect mai bine orânduit. Cine spune că sacoul costumului business conservator, la doi nasturi, trebuie să îţi sufoce expresivitatea personală? Acest costum clasic, negru, din lână pieptănată, nu pare să îl fi inhibat deloc pe Jean Cocteau în a-şi pune asupra lui ştampila individualităţii sale.

DEASUPRA: Gary Cooper demonstrează metoda de încheiere clasică a costumului la trei nasturi, cu nasturele din centru încheiat.

Costumul cu un singur rând de nasturi, cu rever ascuţit. În anii 20, reverul ascuţit a pus la cale metamorfoza completă pe care urma să o sufere bustul bărbătesc. De-a lungul întregii perioade interbelice, fie că era folosit la sacouri de costume cu un rând sau cu două rânduri de nasturi, la paltoane sau la jachete, reverul "cu vârfuri" sau ascuţit au stat în avangarda popularizării bustului bărbătesc în formă de V. Pe termen lung, acceptarea sacoului de seară (adesea numit smoching) cu un singur rând de nasturi şi rever ascuţit a condus la apariţia acestuia şi pe scena costumului de zi.

Transplantarea unui rever pentru sacoul cu două rânduri de nasturi în structura unui sacou cu un singur rând de nasturi a anulat, practic, avantajul în eleganţă pe care îl deţinea sacoul cu două rânduri de nasturi. Această opţiune oferea în special un răspuns pentru lunile toride ale verii, de vreme ce stilul la un singur rând elimina căldura suplimentară păstrată de laturile suprapuse ale sacoului la două rânduri de nasturi. Arareori găsit în rafturile magazinelor de haine "de-a gata", acest model de costum uşor excentric rămâne, în mare parte, indigen spaţiului croitoriei la comandă. Îmbrăcaţi pe comandă, purtând veston şi ţinându-şi galant bastoanele de plimbare, doi dintre cei mai corect îmbrăcaţi funcţionari publici ai vechiului regat, Sir Anthony Eden şi Sir Samuel Hoare, demonstrează aici, în practică, interpretarea lor personală asupra conceptului de garderobă urbană elegant alcătuită.

MAI SUS: Sir Anthony Eden şi Sir Samuel Hoare în costume la un singur rând de nasturi, cu revere ascuţite, care au stat în avangarda popularizării pieptului bărbătesc în formă de V.

Costumul cu două rânduri de nasturi. Înainte de Al Doilea Război Mondial, costumele la un singur rând şi la două rânduri de nasturi de vindeau în cantităţi aproape identice. În calitate de forţă motoare din spatele croitoriei bărbăteşti la comandă din anii 20 şi 30, costumul la două rânduri era cel mai adesea întâlnit în varianta încheiată frontal, în formă de trei-pe-doi, cu revere largi ce marcau o talie ridicată şi cu poale drepte, fără şliţuri, ce urmau conturul cilindric al şoldurilor. Pantalonii lungi şi largi complementau această postură ce aducea cu o coloană arhitecturală, servind ca baza inferioară a unei siluete atletice ce a ajuns să definească eleganţa masculină în toată această perioadă.

Garderoba actorului Adolphe Anjou era, se presupune, o antologie virtuală a modei bărbăteşti. Se spunea că include cel puţin câte un sacou de la fiecare croitor faimos din Europa, de până la 1956. Iată unul din cele mai fercheşe sacouri ale lui la două rânduri, strategic aranjat în fiecare privinţă, de la umerii foarte uşor întăriţi, numai conturaţi, însă foarte moi, şi materialul foarte neted care înfăşoară pieptul, aproape aderând la el, până la pantalonii cu croială spaţioasă, cu cuta centrală, simetrică, pe fiecare picior.

Când elita Americii a adoptat faimoasa croială londoneză drapată şi şi-au însuşit-o, au început să apară noi modele de sacouri la două rânduri de nasturi. Un model anume s-a făcut foarte repede remarcat, câştigând rapid în popularitate, anume acela cu închiderea frontală în patru sau şase nasturi, pe două rânduri, şi revere proiectate să se răsfrângă până jos, sub talie, şi să fie încheiate prin nasturele de jos. Cunoscut sub numele de "costum Kent", a fost numit după fratele mai mic al Prinţului de Wales, Prinţul George. Acesta era şi ducele de Kent şi, în general, lui i se atribuie meritul pentru introducerea şi popularizarea acestui costum, în a doua jumătate a anilor 20. Pentru că linia mai lungă a reverului se extindea până sub talie, aceasta era mult mai puţin scoasă în evidenţă, creând astfel iluzia de înălţime mai mare a purtătorului. Astfel se explică faptul că acest costum nu numai că i-a sedus pe cei cu proporţii superbe, dar eleganţa sa ţanţoşă îl făcea un puternic favorit şi prin rândurile celor mai scunzi sau mai solizi.

Când vine vorba despre o clasificare a eleganţei, costumul cu două rânduri de nasturi este, pentru cel cu un singur rând, ceea ce este pantalonul cu pense pentru cel cu partea frontală simplă. Este, aşadar, treapta următoare în ceea ce priveşte eleganţa. Reverele ascuţite, diagonale, ale costumului la două rânduri oferă oricărui tip de lână pieptănată un plus de spilcuire, de dichis. Pentru că laturile suprapuse în partea frontală arată cel mai bine când sunt aliniate, câte unul din nasturii din faţă se cade să fie încheiaţi, pentru a valorifica alura distinsă pe care costumul o are, în mod natural. La fel ca gulerele cămăşilor de ocazie ce folosesc un ac pentru a rămâne pe poziţie, sau pantalonii cu bretele, sacoul cu două rânduri de nasturi necesită un plus de aplomb din partea purtătorului pentru a îşi pune în valoare eleganţa naturală.

Bărbaţii sunt creaturi ale rutinei. Când veteranii se întorceau din Al Doilea Război Mondial, ei optau pentru costumul la un singur rând, pentru că erau obişnuiţi cu comfortul şi lejeritatea acestuia, din timpul serviciului militar. Asta a condus la un declin în popularitatea costumului la două rânduri de nasturi, în timpul anilor 50. Cu excepţia câtorva perioade scurte şi aleatorii de zbatere pentru a reveni pe scenă, principalii susţinători ai costumului la două rânduri, după acest punct, au rămas croitorii ce lucrează pe comandă şi clientela lor hiperatentă la stilul vestimentaţiei. Deşi apetitul pentru acest tip de sacou apare şi dispare, atâta timp cât bărbaţii privesc costumul de ocazie ca pe un simbol al eleganţei şi autorităţii masculine, costumul la două rânduri de nasturi îşi va putea justifica şi regăsi mereu locul în cele mai îngrijite garderobe ale lumii bune.

Vezi mai multe articole despre costumele la comanda accesand:

Secretele atelierelor ce realizeaza costume la comanda - The vision of the great tailors

Costume de ceremonie la comanda, MTM sau Ready To Wear?

Ce costume de mire purtam la nunta | Cum alegem costumele

Redactori | Autori:

Ilie Cristian
Departamentul IT - Webmaster & Graphic Designer